Cum să (nu) faci o meduză

La început s-a dorit a fi meduză, dar, prin adăugarea ochilor – pe care băiatul meu cel mare îi numeşte „prostogoliţi” în loc de  „rostogoliţi” – a rezultat o caracatiţă. Sau... veriga lipsă dintre aceste două specii.

Materiale necesare: şosete vechi făcute ghemotoc, 3-4 bucăţi de tul tăiate aleatoriu şi alte 2-3 bucăţi de tifon.

Şosetele se învelesc bine în tul, lăsând tentaculele să atârne, se leagă bine „capul” caracatiţei cu sfoară, se acoperă numai capul cu bucăţile de tifon, se leagă din nou cu o panglică mai arătoasă, apoi se mai taie tentaculele în mai multe fâşii, care se vor ondula de la sine.

Se adaugă ochii caracatiţei, eco, făcuţi din fâşii de ambalaj de suc înfăşurate pe scobitori şi lipite la capete, şi o bucată de hârtie roşie în chip de gură.

La final, sfoara de agăţat.

E cam bu-hu-hu?

 

P.S. Celor doi copilaşi ai mei le-a plăcut atât de mult, încât s-au ciondănit pe ea până când au rupt-o.